Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?

Intrebare urmata de raspunsuri cat mai fabuloase la o varsta formata dintr-o singura cifra. Insa cu cat crestem, intrebarea ne ramane in minte si rasuna tot mai tare. Cand voi fi mare ce ma fac? Raspunsurile gen “superstar”, “om de succes” sau “Spider-Man” (asta daca nu esti Tobey Maguire) nu isi mai au locul. Nu va e groaza de momentul in care o sa terminati facultatea si nu o sa stiti in ce parte sa o apucati? Cu o diploma in mana, dezorientat si umil… 

Eu am oroare de un astfel de scenariu. Vreau “sa ma fac” un om de care (in primul rand) sa fiu eu mandra, sa ma implineasca si sa ma lumineze pe interior. Cu totii avem foarte multa libertate de alegere, poate prea multa. Acesta este intocmai lucrul ce ma limiteaza cel mai mult, nu stiu ce “scena” sa imi aleg.

 In cat mai apropiatul viitor sper sa imi reintregesc talentul regizoral si sa gasesc raspunsul la intrebarea care ma bantuie de cand eram mica: “Cand o sa fiu mare am sa ma fac…… ”

Cantecel :)

Cum rascoleam eu plictisita pe youtube am dat de un cantec foarte simpatic care pe mine personal ma binedispune. M-am gandit sa il impartasesc cu voi http://www.youtube.com/watch?v=HE_b9tFC0J4 Se numeste Chairlift – Bruises Enjoy!

Mai credeti in povesti?

Strada Horea zace sub praful greu al vremurilor de demult si pare uitata, sau ignorata de multimea de ochi prea grabita sa-i admire valoarea. Ea are multe de spus, tainuieste multe secrete ascunse in cladirile inalte ce o strajuiesc de-o parte si de alta. Pare desprinsa de restul orasului. Daca te uiti pe o parte si pe alta a strazii nu mai vezi sclipirea magazinelor de lux, a cafenelelor pline cu oameni de afaceri sau a ultramodernelor sedii de banci. Strada isi urmeaza traiectoria dreapta, separata de centrul orasului de raul Somes, si te duce pana la gara. Acolo gasesti un loc plin de semnificatii, incarcat de atatea povesti, un loc al diversitatii, unde o dama bine dichisita stramba din nas, un vagabont iti cere o tigara, tineri zgomotosi te molipsesc cu energia lor si nea’ Giga, paznicul, priveste cu mare drag peste “imperiul” sau.

Ea leaga doua lumi, un cluj nou, avansat, agitat de tehnologie, de unul ce ne aminteste de trecut, de suferinte, bucurii, un cluj “ce are rabdare” cu noi toti.  Totul este apasator, tristetea batranilor se imbiba cu dorintele si sperantele tinerilor studenti. Timpul pare ca s-a oprit pe aceasta strada. Inca mai pot fi “admirate” inscriptii ale magazinele din perioada “comunismului vechi” (tutungerie, macelarie), afise ingalbenite de la filme, spectacole de teatru, opera, cladiri cu o arhitectura mareata dar nerestaurate de multi ani. Parca e o carte de amintiri, fiecare batranel de la geamul unei cladiri obosite are cate o intamplare pregatita, orice tanar care isi face veacul pe marele bulevard ar vrea sa se faca auzit.

 

 

 

 

 

 

 

 

Un personaj al “bulivardului” e Fierarul, un baiat foarte simpatic de 15 ani.  ”Asta e lumea mea, aici ma joc cu baietii de-a detectivii cand avem pauze de la munca. Tot aici muncesc ca se castiga bine. Eu sunt de profesie cersetor dar cand mai cresc si mai strang niste bani am sa ma fac scriitor si tot de pe strada asta o sa imi culeg povestile.”

El traieste intr-o camera, aproape de gara, cu inca 10 frati si cu parintii. Fierarul povesteste ca atunci cand sunt cu toti acasa nu au loc sa doarma…de aceea vara el doarme mai mult pe afara. “Nu ma deranjeaza,ba chiar e mai interesant, mai auzi pe unu cum se cearta, pe altul cum plange, unu cum invata, altul repeta la vioara. E ca si cum ai citi o poveste inainte de culcare.”

Fierarul nu stie prea bine nici sa scrie nici sa citeasca. Nu a fost la scoala din lipsa de bani si vorbeste cu mare jind despre acei copii a caror parinti isi permit sa le ofere o educatie. Dar nici asta nu il face sa isi stearga de pe fata zambetul larg si atat de molipsitor. El face mari eforturi sa prinda cate ceva din arta scrisului si cititului ca intr-o zi sa reuseasca a deslusi operele marilor scriitori. Cea care il ajuta foarte mult pe Fierarul e tanti Gicuta, de la etajul doi. “Ea e foarte desteapta, e fosta profesoara de romana si se zice ca i-a fost profesoara lu’ “raposatu”. Are o biblioteca imensa, cu tot felul de carti cu copertile roase. Inca nu stiu sa citesc de aceea, cand am timp, ea imi citeste tot felul de carti, din multe nu inteleg nimic dar sunt tare frumos scrise.”

Vorbeste despre orice problema cu multa seriozitate si isi trateaza “munca” ca un adult, preocupat de ziua de maine. Dupa cum imi spune chiar el, profesia lui e de cersetor, si cand isi marturiseste “slujba” nu e catusi de putin rusinat. Maturitatea cu care se raporteaza la situatia sa e izbitoare. La doar 15 ani, poate da lectii multor persoane cu varsta pe putin dubla ca a lui.

O zi normala din viata lui Fieraru arata cam asa: “Dimineata tata da trezirea la cinci cand pleaca el la servici. Tipa mult la noi si cateodata ne si loveste. Nu ne spune niciodata unde lucreaza dar tot timpul vine seara acasa obosit si murdar, de putine ori cu bani. Eu imi ajut fratii sa se scoale, fiind cel mai mare. Cateodata cand avem ce, manacam…daca nu atunci iesim pe strada. Pe la ora sapte pornim spre gara. De obicei lucram singur dar mai nou ma insotesc si 3 din fratii mei mai mici. Dimineata la gara, tanti Marioara, imi da tot timpul cate ceva de mancare, o jumate de corn, o fructa. Cand nu e sefu ei acolo ma lasa sa stau si inauntru in gara sa cersesc, daca nu, pe peron. In gara, se castiga bine numai dimineata. Pe la ora 13 ma mut pe strada. Orele cele mai bune la munca sunt 16 si 17 cand iese lumea de la servici, dar si cele mai riscante. Pe atunci patruleaza si jandarmii. Eu lucrez pana la 20 de obicei, asta daca strang destui bani, daca nu atunci raman pana cand e nevoie. Tata nu ma lasa sa ma intorc acasa fara destui bani asa ca se mai intampla sa dorm si pe afara. Fara viata de pe strazi nu as fi invatat atatea.” Ce a invatat Fierarul de pe strazi? Amalgamul de trairi bune si rele le-a cules de pe strazi: respectul, umilinta, modestia, responsabilitatea, tristetea si bucuria, dar mai ales speranta. Fierarul e “legat” de strazi, nu are parte nici macar de libertate. Si asta pare sa il supere cel mai mult. “L-am auzit de foarte multe ori pe tata amenintand-o pe mama ca daca eu fac vreo prostie si nu ma tin de treaba ma vinde si pe mine si pe fratii mei in strainatate. Mie mi-e frica, nu vreau sa ajung departe de mama….”

Mai credeti in povesti?

De pe meleaguri straine

Venita de curand de pe meleaguri cu aer european, mai exact britanic, am fost (din nou) placut surprinsa de bunul simt si politetea (aproape enervanta) a vesticilor.

Daca opresti pe cineva pe strada pentru a-i cere indicatii nu o sa te alegi cu o privire agresiva si cu o tacere cu subinteles. Lumea chiar iti raspunde, iti zambeste si iti vorbeste pe un ton calm si politicos. Un soc intradevar.  La magazin, in metrou, la muzeu lumea sta la coada. Niciunde nu o sa vezi o gramada de oameni (animale) care se imbulzesc sa-si demonstreze puterea (prostia). Se aplica si se respecta regula “primul venit, primul servit”.

 Intri ca tot omul intr-un magazin, sa zicem, de haine. Te duci la cabinele de proba, si constati ca haina nu e buna. Vanzatoare iti aduce o marime mai mare. Si totusi, parca e prea larga. Vanzatoarea aduce o marime mai mica. Si tot asa pana iti dai seama ca defapt modelul nu te reprezinta. In mod normal in Romania, daca se intampla asa ceva, stim cu toti foarte bine reactia vanzatoarei. In schimb “overseas” toti functionarii sunt inarmati cu zambetul pe buze si cu multa rabdare. Orice ai face, fie ca vei cumpara haina sau nu, nu vei avea un moment senzatia ca nu vrei sa te mai intorci in acel magazin.

Zicea cineva ca asta e “politete de fatada”. Da stiu, stiu ca e o politete rece. Mai mult ca sigur atunci cand te intorci angajatul isi sterge imediat zambetul de pe buze. Dar nici nu am pretentia sa fie alaturi de mine 100%, trup si suflet. E si el om, are problemele lui. Tot ce vreau e sa ma trateze decent si sa nu imi strice ziua cu o atitudine de  “baba comunista”.